Istoria parfumurilor

Cuvantul parfum, folosit in zilele noastre, provine din limba latina si este format prin asocierea cuvintelor “per” si “fumus”, care in traducere libera inseamna “prin fum”. Mult mai tarziu, in anul 1528, cuvantul parfum a fost atestat in limba franceza, definind substantele cu miros placut. Parfumeria, sau arta prepararii parfumurilor, a luat nastere in Mesopotamia antica si Egipt, fiind preluata si mai apoi rafinata de catre Romani si Persi.
Faptul ca oamenii au dezvoltat un interes deosebit pentru parfumuri inca din antichitate, atunci cand ardeau rasini, tamaie si diferite tipuri de lemn, in timpul ceremoniilor religioase sau pentru a purifica aerul din incaperi, a fost intarit si de arheologi, care, in anul 2005, in Pyrgos, Cipru, au descoperit intr-o parfumerie antica, parfumuri cu o vechime de aproximativ 4000 de ani. O alta dovada ca parfumul a jucat un rol important in viata oamenilor din cele mai vechi timpuri, sunt inscrisurile hieroglifice de pe mormintele egiptene, care descriu expeditiile reginei Hatshepsut in cautarea tamaiei. Referiri despre importanta parfumurilor sunt facute si in Biblie:
- In Noul Testament cei trei magi aduceau cadorui constand in aur, varietati de tamaie si smirna pruncului Iisus.
-Domnul i-a poruncit lui Moise: “Luati cu voi condiment dulci, stacte, onycha si rasina cu tamaie pura, pe care il vei transforma in parfum.”

Pe langa caracterul ritualic pe care il aveau arderea tamaii si rasinilor, ori a parfumurilor descoperite in mormintele regale egiptene, anticii obisnuiau sa inmoaie rasinile si lemnul aromat in apa sau ulei, dupa care isi ungeau corpul cu lichidul parfumat.
Atat tamaia, primul tip de parfum, cat si esentele si uleiurile aromate, reprezentau privilegiul regilor si a preotilor, dupa care, in timp, acestea au devenit accesibile si celorlalte categorii sociale. Pentru ca foloseau frecvent uleiurile aromate, egiptenii au creat o varietate de creme parfumate si emolienti parfumati cu care isi acopereau parul si trupul si pe masura ce au inceput sa importe condimente din India, ei au adaugat ghimbir, piper si lemn de santal in uleiurile si cremele lor parfumate.
Grecii, creatorii primului parfum lichid, dar totusi complet diferit fata de ceea ce numim noi astazi parfum, foloseau si ei unguente parfumate, aplicand arome diferite pe fiecare parte a corpului. Acestia amestecau pudre si prafuri aromate cu uleiuri grele lipsite de alcool. Initial se foloseau de uleiurile de masline si migdale, dupa care au fost introduce si cele de trandafiri, anason si radacina de iris.

Asemenea egiptenilor si grecilor, romanii au folosit si ei din plin unguentele parfumate. Spectaculoasele bai romane aveau o incapere numita ”unctuarium”, loc in care se gaseau rafturi cu oale pline cu unguente, borcane cu uleiuri volatile parfumate si esente in sticle de diferite marimi, pe care romanii le aplicau pe corp dupa baie.
Un merit deosebit in dezvoltarea parfumurilor il poarta medicul si totodata chimistul arab Avicenna, care a introdus procesul de extragere a uleiului din flori prin distilare, procedeu folosit si astazi de catre maestrii parfumieri. Pana la descoperirea acestuia, parfumurile lichide reprezentau amestecuri de uleiuri si petale sfaramate.
Despre utilizarea parfumurilor in Evul Mediu Timpuriu nu se stiu prea multe. Se pare insa ca acestea erau folosite in special de nobilime si de negustorii instariti pentru a ascunde igiena precara. De fabricarea parfumurilor se ocupau alchimistii, care in urma contactelor cu Orientul din timpul cruciadelor, au deprins de la arabi procesul de distilare si fabricare a alcoolului etilic. Interesant de stiut este faptul ca la acea perioada, arabii adaugau mosc in mortarul folosit in constructia palatelor si moscheelor.

Arta fabricarii parfumurilor devine cunoscuta in Europa inca din anul 1221, urmand ca anul 1310 sa fie marcat de scrierea primului tratat European referitor la distilare, scris de catre Arnald de Villanova din Catalonia. In anul 1370 apare Ungary Water (Apa Ungariei), primul parfum modern pe baza de alcool creat pentru regina Elisabeta a Ungariei.
In perioada Renasterii, in Italia, interesul pentru parfumuri creste odata cu folosirea condimentelor orientale de catre alchimisti, care intrau in Europa prin Venetia. In secolul al XVI-lea, Franta a devenit foarte repede unul din centrele europene de fabricare a parfumurilor si produselor cosmetice, datorita lui Rene the Florentine, parfumierul personal al lui Catherine de’ Medici. Apartamentul acesteia adapostea un pasaj secret catre laboratorul lui Rene, astfel incat nici o formula nu putea fi furata.
Curtea regelui Louis XV era denumita “le cour parfumee”, denumire datorata faptului ca parfumurile nu erau aplicate doar pe piele, ci si pe imbracaminte si pe mobila, inlocuind de multe ori apa si sapunul, fiind folosite in cercul bogatilor pentru combaterea mirosurilor corporale, rezultat din cauza bailor neregulate.

Secolul XIX, in special datorita dezvoltarii chimiei, a venit cu progrese importante in fabricarea parfumurilor, acest fapt devenind o adevarata industrie, intr-o continua cautare a celor mai imbietoare esente. Franta detinea suprematia si atunci, in timp ce la polul opus se afla Anglia Victoriana, unde folosirea parfumurilor era strict controlata prin lege.
La inceputul secolului XX, atunci cand fiecare parfum era construit in jurul unei singure flori, cele mai populare fiind violeta, liliacul, trandafirul si lacramioarele, nu mai ramanea decat un singur pas de facut, pentru ca parfumurile sa reprezinte astazi amprenta noastra personala, o prelungire a personalitatii noastre, invaluindu-ne cu arome care spun tot mai multe despre cine suntem, ce ne dorim si ce ne place. Acest pas a fost facut odata cu introducerea in compozitia parfumurilor a buchetelor de flori, a condimentelor si a substantelor tot mai complexe.